Uite-mă aici!! În capătul lumii, unde tot ce a avut un început îşi gaseşte finalul. Privesc în jos, ard de disperare.. de suferinţă.. de dor şi ura.. Cum poţi fi omorât de cei dragi, eu ştiu cel mai bine.

M-au ucis cu ura ce o poartă în suflet, cu indiferenţa lor, si uite cum stau undeva sus pregătindu-mi moartea!! Privesc a doua oară în jos şi mii de sentimente dau năvală în inima mea si retrăiesc de mii şi mii de ori acele momente groaznice şi ţip.. Mă doare sufletul, mă doare mintea.. mă doare fiecare picatură din sângele meu.. Vreau un final!!

      Vreau să uit, dar.. NU MĂ LASĂ!! NU MĂ LASĂ!! Lupta se duce în mintea mea. Ceva îmi zice că dacă sar în momentul ăsta o să scap de tot ce nu imi dă pace, o să scap de monstrul din mine.

În acelaşi timp, îi văd pe cei din jur cum îmi plâng moartea, şi ştiu că nu merită o astfel de suferinţă.

Simt că nici să mor nu merit!! Simt că moartea va readuce acel negru din viaţa mea.. şi în acelaşi timp îmi e frică...frică de suferinţa şi chipurile zdrobite de durere a celor care ţin la mine.. frica de Dumnezeu...frica de tot, dar frica să şi mai trăiesc.. Dar durerea nu mă lasă, mă înnebuneşte, şi vântul rece îmi inţeapă inima ca un fulger.. Auu!! În clipa următoare ridic capul spre cer şi văd toate clipele plăcute.. dar le simt ca şi cum nu ar fi fost...şi SAR.. Simt cum căderea mea mă elibereaza de suferinţă.. şi cum aerul îmi apasă pieptul, pătrunde prin inimă, smulge toată durerea din ea.. şi văd un punct care devine o pată, apoi o umbră, apoi nişte aripi.. care parcă vor să mă prindă!!

Nu mai simt nimic.. nici suferinţă, nici iubire, însa sufletul îmi este acoperit de o urmă de îndoială asupra morţii mele. Chiar suferinţa mea nu avea un leac?! A meritat să sar?!..

Regretul devine mai insuportabil decât durerea din sufletul meu, dar acum nimic nu se poate face.. Sunt singură, pierdută în întuneric şi aripile care par să mă prindă, nu sunt decat o agonie in care mă pierd...Şi realizez că nu ar fi trebuit să aleg ca modalitate de a scăpa de probleme, suferinţe şi durere, sinuciderea pentru că moartea nu aduce decât suferintă în plus... Înteleg că ar fi trebuit să preţuiesc viata aşa cum era ea ..bună sau rea.. şi să nu uit că orice problemă imposibil de rezolvat, e pe o parte deja rezolvată.. chiar şi imposibilul e posibil.

Suferinţa e la fel ca şi fericirea.. trecătoare, chiar dacă ne marchează mai mult.. dar nu pot da timpul înapoi!!

      M-am pierdut in agonia mea!!! Fără o cale de ieşire!! Ar fi trebuit să mă gândesc de 2 ori înainte să sar, şi asta mă face să plâng.. şi simt cum lacrimile se scurg pe faţa mea... pe o faţă palidă si rece, ca de gheaţă..

Simt cum lacrimile mele mă topesc, simt cum toată fiinţa mea se pierde în întuneric. Încerc să ţip, dar parcă nu mai am glas.. Îmi simt suflarea ce este atât de grea.. şi chiar dacă nu mai am glas urlu!! Simt cum ultima suflare imi iese din corp.. dar fix în momentul ăla mă trezesc şi realizez că a fost doar un vis...şi atunci...ZÂMBESC!!!